Nicolae Bogdan Groza

Escaladat cu gândul

drumul spre mine trece întotdeauna prin labirinturi surpate
nu vei știi niciodată cu adevărat cine sunt și ce vreau
dacă nu mă citești pe de-a-ndoaselea de la apă la foc
când cu jumătate de privire aprind o cruce în trei dimensiuni
și meticulos o înfig în primul cer escaladat cu gândul…

n-am nevoie de sărbători personale pentru a bea nectar
îmi fac din nemuririle zilnice o băutură zeiască
și cuceresc universurile cu fiecare cocor poposit în inimă.
reclădesc pe fostele ruine ale mirărilor noi labirinturi existențiale
așa vei cunoaște că licărul de la sfârșitul nopții e de fapt
începutul meu incandescent într-o constelație fără nume, încă,
dar cu o multime de pseudonime fantastice
fiecare mirosind a ambră

Iesit dintre umbră şi timp

Lumina care pâlpâie timid în mine
mă face să bâjbâi după chipuri
ce strălucesc în întuneric
caut acea contemplare a ochilor larg deschiși
în așteptarea invadării razei tale fugitive

Nu-mi pot desluși ursita…
între atâtea spații obscure dintre inimă și gânduri
las întotdeauna o ușă deschisă
prin care să intri surâzând radiant
și să mă scoți din înserările mele pasagere

Să mă faci să te captez intens pe retină
privindu-te îndelung ca în modul bulb
și odată ieșit dintre umbră și timp
închizând ochii câteva secunde
să mă văd plin de lumină
prin tine